Istoricul localității
Tortor donec.

 

Denumirea comunei
Denumirea de "Vidra" a fost dată inițial de către primii locuitori ai aceleiași comune, care încă din secolul XIX, purta numele de "Streinii-Dobreni" și poate chiar cu câteva decenii mai înainte.
Dar denumirea de Streini-Dobreni a fost atribuită de cei din satul Dobreni - mai vechi decât Vidra pentru faptul, că în localitatea noastră au venit mulți străinași să muncească pe moșiile domnești și boierești și chiar și datorită unei alte împrejurări. Este vorba de fenomenul transhumanției.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în partea de nord-vest erau doar câteva case, situate la nord-vest de calea ferata București-Giurgiu, pe atunci inexistentă. Un mic cătun. În schimb vatra inițială a satului (nucleul propriu-zis), era către sud-est (spre Dobreni) în jurul bisericii de azi și al fostei biserici din lemn aflată pe atunci în mijlocul actualului cimitir.

Această veche așezare a fost denumită mai târziu Streini-Dobreni iar ulterior Bragadiru sau"Bragadini de Jos" - așa cum apare în anul 1810 într-o catagrafie bisericească.
În urma anchetei sociologice făcută în rândul bătrânilor a reușit faptul, că denumirea de Vidra a fost dată mai întâi de bragadireni micului cătun (din partea de nord-vest), apoi întărită la sfârșitul secolului al XIX- lea de Căile Ferate Române, odată cu construirea gării care i-au dat denumirea de astăzi.
Mai târziu, odată cu dezvoltarea comunei, Vidra a devenit și reședință de plasă, când au fost stabilite principalele instituții (pretura, secția și postul de jandarmi, tribunalul, secția tehnică de drumuri și șosele) în cătunul care se află la circa 1 km-1,5 km. la nord-vest de Bragadini de Jos. Și totuși până în 1925, cele 2 așezări, au continuat să se numească Streini-Dobreni. De aici, ambele așezări vor purta numele de Vidra.
Denumirea de Vidra se pare a fi dată de un fapt real sau posibil și de o legendă.
În trecutul mai îndepărtat albia râului Sabar era bogată în pește, în jurul comunei fiind și câteva bălți cu suprafețe nu prea mari. Râul oferea condiții de hrană, adăposturi, ceea ce a făcut posibilă apariția vidrelor din amonte.
Întâmplarea a făcut că un vânător din familia bătrânului Teodorescu (poreclit Tutunica), să împuște un exemplar din vidrele existente, nesemnalate până atunci. Faptul a stârnit senzație, în special pentru cei din cătunul Bragadiru.
O parte din ei se deplasau mai în amonte de cele două mori de apă existente atunci, cu dorința de a descoperi și ei asemenea vietăți. Când se deplasau în această direcție, spuneau: “Haideți la vidrele acelea“ sau “haideți la vidreni“.
Moș Petre Dan, în vârstă de 90 de ani declara în anul 1960, că în timpul nopții (pe când era flăcău), tatăl său s-a speriat tare, când în halăul său intrase o vidră.
Și astăzi în toponimia locală sunt folosite de săteni atât denumirea de Bragadiru, cât și cea de Vidra, pentru a localiza așezările, terenurile sau identitatea locuitorilor, când sunt întrebați de străini și chiar în dialogurile dintre ei.

Vidra, așezare omenească a neoliticului târziu
La sfârșitul primei jumătăți a mileniului al IV-ea i.e.n., comuna Vidra se afla în ultima fază de dezvoltare a "CULTURII BOIAN", iar după 2500 i.e.n., intră într-o fază superioara de tranziție către cultura GUMELNIȚA.
Se impun câteva cuvinte despre aceste trei culturi, deoarece ele au ceva comun dar și particularități găsindu-se în această perioadă a neoliticului într-o succesiune de la inferior la superior. Se spune totuși că aparțin culturii Gumelnița.
Cultura Boian. Este denumită astfel, după așezarea Boian descoperită pe un grind din localitatea Grădiștea Ulmilor, din mijlocul fostului lac Boian, situat între satele Dorobanți și Ciocănești din județul Ialomița. Este specifică, Munteniei centrale și de sud, cu extindere către estul Munteniei, sud-vestul Moldovei, sud-estul Transilvaniei și până la sud de Dunăre. Este prima fază de dezvoltare către cultura Gumelnița.
În "Cultura Boian", studiată de către arheologi, aceștia au constatat că are trei faze: Bolintineanu, Giulești și Vidra. Ea s-a studiat în paralel și cu alte culturi (vezi Dicționarul de Istorie Veche a României elaborat de un colectiv de autori, sub conducerea domnului profesor universitar DM. Pippidi-Editura științifică și eciclopedică din 1976).

Ce s-a descoperit prin sapături? În primul rând, așezări din bordeie cu groapă ovală, bordeie construite pe înălțimi ripoase, iar pentru apărare, erau construite șanțuri săpate de către populația traco-daco-getică aflată în organizare socială tribală. La suprafață, locuințele, aveau o formă dreptunghiulară, podeaua forma o platformă construită din bârne despicate și acoperită cu un strat de lut. Altele aveau podeaua cu pământ bătătorit. Acoperișul era construit în două ape și învelit cu trestie. Pereții acestor bordeie erau formați din trunchiuri legate între ele, din împletituri din nuiele lipite cu lut. Pentru lumină, lăsau ferestre rotunde.
Locuitorii din timpul acestor culturi încep să devină sedentari. Economia din această fază se baza pe creșterea animalelor domestice, pe
vânătoare și pescuit.

Au fost descoperite unelte de silex, microlite, iar mai târziu, lame. răzuitoare, etc. Uneltele de piatră șlefuite apar mai întâi neperforate și mai apoi perforate. Puține sunt uneltele de os și din corn de animal. Apar obiecte de podoabă și alte unelte, toporașe.
Ceramica este bogată și decorată geometric prin incizie, excizie sau pictată cu grafit roșu și alb crud, după ce mai întâi au fost supuse arderii. Figurinele feminine sunt rare și construite din lut ars sau din os, reprezentând zeițe ale fertilității. Există și figurine zoomorfe.

S-a practicat ritul funerar al înhumării, mai întâi în poziție întinsă iar mai apoi în poziție chircită.
Pe fondul culturii Boian, s-a format cultura Gumelnița.

Cultura Vidra. Urmele de viață omenească sunt atestate de săpăturile arheologice, sub îndrumarea academică a domnului Dinu Rosetti, iar rezultatele sunt consemnate în propria lucrare.
Marea sa descoperire a fost făcută cu ocazia unor săpături la un tumul între anii 1932-1934 și reluate în 1952 la punctul numit "Măgura", aflat în partea de sus-est a comunii, către râul Sabar.
Săpăturile s-au desfășurat sub patronajul Fundației Regale a "AȘEZĂMINTELOR CULTURALE". Nu se cunoaște cine a descoperit tumulul sau cine ar fi fost persoana care l-ar fi semnalat. Săpăturile au scos la iveală resturi de așezări din orânduirea comunei primitive.

Locuințele descoperite, erau în mare parte ca cele de la Boian, hordeiele fiind la început în gropi de formă ovală.
Sunt scoase la iveală, obiecte din silex, lame, răzuitoare, dăltițe, având dimensiunile caracteristice neoliticului dezvoltat (târziu). Au fost descoperite topoare de silex, precum și unul din aramă.
Ceramica scoasă la iveală cuprinde vase specifice în formă cilindrică, cu partea inferioară în formă de trunchi de con sau în formă de picior, acoperite cu capace speciale în formă de calotă sferica. (D.R. ROSETTI).
Vasele sunt ornamentate cu excizie fină în forme meandrice (striațiuni) iar încrustarea decorului este făcută cu o materie albă.
Comunitățile tribale traco-daco-getice practicau la moartea individului înhumarea în pozițier chircită, pe partea stângă. Brațul scheletului era îndoit și așezat cu palma în dreptul feței iar cealaltă palmă întinsă pe genunchi.

"Figurinele descoperite sunt feminine, în mare parte, vase de cult antropomorfe, redate în picioare, cu decar de linii incizate înfățișând îmbrăcămintea femeilor. Cultura Vidra se incheie printr-un proces intern local de evoluție către cultura Gumelnița. "(D. Radu Rosetti în P.M.P.B. din anul 1934, paginile 6-59).
Cea mai mare descoperire a academicianulu rămâne "ZEIȚA din VIDRA" - vas antopomorf cu caracteristicile arătate mai înainte. Vasul are aproximativ 38 cm înălțime și este considerat drept capodoperă a artei neolitice târzii.

În primăvara anului 1989, cu ocazia deplasării unui grup de specialiști în arheologie de la Muzeul de Istorie al orașului București, în frunte cu directorul acestuia, Panait D. Panaite, la punctul Măgura (unde D. Rosetti făcuse săpăturile) a mai fost descoperit la încă un topor de silex (scăpat din vedere de la primele săpături și scos la iveală de plugurile care au arătat această portiune). Găsirea acestui obiect a produs o bucurie justificată, iar evenimentul a fost dat publicității.
Și astăzi, oricare vizitator poate observa la suprafață, cioburi din vase de ceramică cu striațiuni și rămășițe din din silex (cuarț) din jurul
uneltelor de atunci.
Din păcate nici în perioada comunismului și nici acum nu au fost luate măsuri asupra protejării acestei zone de importanță istorică lăsând loc bunului plac și al ignoranței.
Obiectele descoperite în urma săpăturilor au fost depuse la Muzeu de Istorie al orașului și la Muzeul Central de Istorie al orașului București de pe Calea Victoria.
În Monografia Sanitară a dr. Nițu Cleante Petre, găsim desemnate pe o foaie de bloc o parte din obiectele găsite la Măgura, cu mențiuni ce reprezintă fiecare obiect. Nu toate denumirile consemnate îmbracă un caracter stiințific din limbaiul folosit în arheologie. Zeița este considerată "idol". Iată și celelalte denumiri ale obiectelor descoperite: cuțitașe de cremene, un opaiț de pământ ars, un toporaș de piatră și unul de cupru, un vas ornamental cu grafit, un altar în formă de măsuță, boabe de grâu carbonizate, o figurină din os, un corn, un pandantiv prețios.

Cultura Gumelnița (a doua jumătate a mileniului al IV-lea, începutul mileniului al III-lea i.e.n.)
A fost denumită astfel datorită descoperirilor făcute pe măgura Gumelnița aflată la circa 4km la est de orasul Oltenița. Fără a insista mai mult asupra acestei culturi, menționez că are patru faze de dezvoltare, fiecare dintre acestea sunt subdivizate în trei subperioade.
Săpăturile de la Tanguru (Stoenești - județul Ilfov au demostrat mersul acestei culturi).
Cultura Gumelnița are mai multe aspecte comune cu Cultura Vidra. Și în această cultură găsim statuiete feminine cu vas pe cap, aceleași locuri de amplasare a locuințelor, aceleași măsuri de apărare, de prelucrare a silexului, a osului și a cornulul. Găsim în schimb vasul cu două gâturi și pictat cu grafit, vase lucrate din pastă fină, strachini de formă tronconică, scunde și cu diametrul mare, cu marginea îngroșată și decoruri pictate cu o culoare roșie și cu grafit, vase zoo și antropomorfe.
Contribuții de seamă în domeniul culturii neolitice târzii au adus oamenii de știință ca: Vladimir Dimitrescu în "Dacia "(nr.2), o publicație din anul 1925, paginile 29-103; Dumitru Berciu în "Contribute" din anul 1961 (paginile 363-536), Dinu V. Rosetii în "P.M.B. "Nr. 1 din anul 1934 paginile(6-59), precum și grupul de cercetători sub conducerea D.M.Pippidi în "Dicționarul de Istorie Veche a României din anul 1976" (Editura Științifică și Enciclopedică).
Din cele arătate mai sus se poate trage concluzia că meleagurile comunei Vidra au fost locuite din timpuri destul de vechi de o populație traco-daco-getică aflată până în mileniul I-IV i.e.n. în organizație tribală. Era o populație sedentară care se ocupă cu agricultura și creșterea animalelor, cunoștea meșteșugul olăriei și al prelucrării silexului, osului și cornului de animal, în vederea înzestrării cu unelte specifice epocii neoliticului dezvoltat.

Vidra, o așezare daco-romană?

Mica societate care s-a format în neolitic pe aceste meleaguri și-a continuat existența din generație în generație către vremurile noastre, o găsim prezentă și în timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271 e.n.).
În anul 1972, la muzeul școlar din Vidra a fost adusă de către un elev, membru al cercului de istorie, o monedă. Ea a fost găsită în urma unui șanț de scurgere a apei provenită din inundația râului Sabar, pe ulița morii, în apropierea acestui râu. Moneda era din bronz, groasă, pe față având chipul împăratului roman Filip Arabul cu o inscripție în limba latină: "Imperiul Philipus" iar pe verso era reprezentată provincia Dacia prin chipul unei femei care ține în brațe emblemele celor două legiuni romane în Dacia.
Muzeul școlar a fost spart într-o noapte. Au fost sustrase moneda respectivă cât și alte două monede de un leu și de cinci lei din argint cu portretul regelui Carol I. De altfel școala a mai fost prădata de doua ori în timpul dictaturii ceaușiste.
Nu după mult timp apare și a doua monedă romană de același fel, în posesia căreia intrase noul director Radu Cornel. Locul găsirii monedei se situa tot pe înălțimea terasată a râului Sabar la circa 500m departare de punctul Măgura. Se pare că pe această terasă exista numai o comunitatea tribală după cum am arătat dar și alta mai târzie daco-romană în prima jumătate a secolului al III-lea e.n. Nu au existat colecționari de numismatică în localitate, dar situația probabilă o constituie faptul, că ar fi existat în sec. al III-lea o circulație monetară romanică. Altminteri, cum se explică găsirea în pământ a acestei monede? Nu avem însă o atestare documentară a unei vechi așezări vidrene în timpul stăpânirii romane. Cert este faptul că zona noastra a fost sub stăpânire romană și sub cea bizantină.

Împăratul Filip Arabul (244-249 e.n.) întărește principalele orașe din Dacia sudică (Sucidava, Romula, Drobeta). În schimb el abandonează limesul Transalutamus sș retranșează apărarea romană din nou pe râul Olt. Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate moneda de bronz proprie. Primele piese cu efigia împăratului pe avers și reprezentarea provinciei sub chipul unei femei ținând cele două legiuni staționate în Dacia, însoțită de Provincia Dacia pe revers, sunt emise în lunile iulie-august din anii 1246.
Doar timp de zece ani vor mai putea fi emise monede proprii în Dacia. În anul 256, emisiunile monetare încetează datorită unor noi și puternice invazii ale goților, carpilor, taifalitor și a altor seminții. Acum, împărat roman este Gallienus care la rândul său ia titlul de "DECIUS MAXIMUS".
Perioada istorică în care l-am găsit prezent pe Filip Arabul, îi succede o alta, având drept conducători nu mai puțin de 22 de împărați printre care: Messius Quintus Decimus, Gallienus, Aurelian, Diocletian, perioadă ce se caracterizează ca una de stagnare economică și instabilitate politică. Nici după Filip Arabul, regiunea Munteniei nu s-a bucurat de existența unei apărari organizate, temeinice. Granița stăpânirii romane este retrasă peste Olt. În Muntenia există până în secolul al III-lea numai câteva centre de trupe auxiliare romane, și anume: la Barbosi, Piatra Neamț, Dragma de Sus, Pietroasele, Mălăești,Tirgsor, Băneasa, Petroșani.

Presupunem că vechile meleaguri ale comunei Vidra de azi, ca de altfel întrega regiune cu apărări pe centre, erau supravegheate de legiunile romane considerând această parte "Tentorium extra provinciam", foarte greu de apărat în viitor împotriva geților, bastarnilor, carpilor, hunilor etc. Ce se va fi întimplat cu comunitatea daco-romana de pe plaiurile vidrene, este greu de spus. Încetarea emisiunilor monetare, a inscripțiilor, nu mai cunoaștem nici un guvernator imperial și nici procurator al vreuneia din cele trei Dacii, până la evacuarea trupelor la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian(271 e.n.)
Deși legiunile Macedonia și Gemica au fost retrase de pe malul stâng al Dunării legăturile cu populația de la nord de fluviu se vor păstra prin câteva capete de pod. Procesul de romanizare încă mai continuă.
Formațiunea economică care există este obștea săteasca. Partite sudice ale Munteniei, Olteniei și Dobrogea vor fi protejate un timp de Imperiul Bizantin începând cu secolul al VI-lea. Populația Daciei se află pe drumul definitivării formării poporului roman, încheiat în secolul al VII-lea, în ciuda numeroaselor invazii ale popoarelor migratoare.
Populația n-a fost distrusă (băștinașii), ci pusă să plătească tribut și să presteze anumite munci. Atunci de ce așezarea vidreană apare în atestări documentare tocmai în prima jumătate a secolului al XVIII-lea? Este perioada istoriei nescrise pe care o găsim și la greci în opera lui Homer?
Cronicarul Mihai Sirianul ne redă cuvintele avarilor adresate celor din Peninsula Balcanică: "Iesiți, semănați și cultivați! Noi va vom lua numai jumătate ca dare".
Popoarele migratoare au venit, o parte (rămasă) a fost asimilată iar cea mai mare parte s-a scurs către alte părți ale Europei.

Vidra - o așezare medievală târzie
În anul 1960, Anton Ene, în virstă de 87 de ani, afirma că bunicul lui îi povestise despre cum era viața în sat pe vremea lui. Arnăuții turcilor din epoca fanariotă adunau birurile care constau în galbeni și în oi. Aceștia îi scoteau forțat la corvezi mergând călare și lovindu-i cu haropnicul.
Nucleul satului Vidra a fost în partea sud-estică a comunei, acolo unde și astăzi se numeste "Bragadiru de Jos" element component al satului "Streinii Dobreni".
Daca denumirile de Streini-Dobreni și acela de Vidra își găsesc o explicație, denumirile de Bragadirura și de Bragadiru de Jos rămân
neexplicate, neavând o bază reală și rămânând pradă presupunerilor.

Catagrafia bisericească a protoeriei Sabarul din anul 1810 amintește de numirea celui de al patrulea preot la "Bragadiru de Jos", localitate denumită astfel pentru a-l deosebi de celălalt Bragadiru aflat în amonte spre comuna Măgurele.
Lipsa documentelor de arhivă, a unor hărți privind vechile împărțiri boierești au contribuit la imposibilitatea de a explica cu siguranță această noțiune. Unele biserici din comună cum sunt cele din satele Crețești și Sbircea (Satul Nou) sunt mai nou construite. Despre biserica veche din Crețești, putem spune ca nu ne-a rămas nici un document care să ne fi putut oferi unele date privind istoricul satului.
Ceva date s-au putut obține de la bisericile din Vidra și Șintești, în special de la fosta biserică din lemn din cimitirul Bragadiru, considerată monument istoric. Din nefericire, ea a fost mistuită de incendiu prin anul 1970.
Dar până la dispariția acesteia am avut posibilitatea de a o cerceta rămânând impresionat de arta meșterilor locali în realizarea unui asemenea lăcaș. Cu această ocazie am putut scoate la iveală dovezi destul de interesante. Greutăți s-au mai ivit și datorită faptului că așezările Crețești și Șintești își au propria istorie locală, că apartenența lor administrativ-terotorială a avut dese fluctuații și odată cu ele arhivele proprii.
Satele Crețești și Șintești au avut primării separate în trecut, au aparținut uneori unor reședințe de plasă sau de raion diferite. Localitățile componente au aparținut cândva plasei Domnești, când plasei Sabarul, când de plasa Vidra. Mai mult decât atât, localitatea Șintești a aparținut și de sectorul 5 al Capitalei. Comunele (satele) amintite au aparținut și de județe diferite: de județul Ilfov, de județul Giurgiu și de Sectorul Agricol Ilfov (Ilfovul de azi).
Argumentul principal care confirmă așezarea medievală târzie a satului Vidra îl oferă biserica din lemn asupra căreia merită să se insiste mai mult. Însemnările făcute pe trei bârne de la peretele pridvorului, precum și cele făcute pe peretele sudic al naosului (aproape de decorul absidei) au un caracter diferit: pe bârna a doua de sus se află încrustat în cifre anul 1733. Pe bârna a treia, o altă încrustare: "Leat 7303 (1794-1795), apoi 1882 (în cifre). Pe cea de a patra bârnă era conturată o bardă, apoi o încrustare cu alfabetul latin: "STOI(AN) ". Pe peretele sudic al naosului se află încrustat anul 1802.

Se presupune că data de 1733 nu ar fi reală, deoarece folosirea în mediul rural în acea epocă a cifrelor arabe pentru numărarea anilor "în era noastră" era neobișnuită, cu alte cuvinte nu s-ar fi folosit. Citez: "Meșterul Stoian, autorul reparației bisericii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a făcut unele însemnări printre care și cea a anului 1773, încrustând și barda. Se pare că meșterul ar fi reconstituit acest an pe baza unei așezări bisericești din lemn (a celei reparate) considerând să facă și aceste însemnări.
Valeatul 7303 (1794-1795), pare a fi data adevarată a construcției bisericii întrucât ea corespunde cu aceea făcută pe icoana "AD0RMIRII MAICII DOMNULUI", icoana hramului bisericii care se află în naos". (GlasuI Bisericii nr. 1 si 2 pe lunile ianuarie-februarie 1964, paginile 78-82 - revista oficială a Mitropoliei Ungro-Vlahiei).
Însemnarea donatorului icoanei amintite vine să întărească criteriul după care s-a stabilit data construcției bisericii din lemn. Însemnarea avea următorul conținut: "De Constantin Țigănesc(u) post(elnic) 1775 martie 7".
Constantin Țigănescu a fost dregător fără portofoliu între anii 1780-1807", cu proprietate la Miroslăvești, nu departe de Pucheni și Țigănești. El este și ctitorul mănăstirii Țigănești (Ciolpani). Dacă unii cercetători cad de acord asupra datei de 1794-1795 a construcției amintite, părerea mea este că această dată nu înseamnă și data înființării comunei (satului Vidra) din mai multe motive.

În primul rând, la baza bisericii din lemn s-a aflat și încă se mai află o bază din cărămida subțire și densă, încă în bună stare, fapt ce presupune existența anterioară a unei alte biserici.
În al doilea rând "Catagrafia plăsii Sabarului" (1864-1904) datînd din anul 1810 (paginile 13-14) întocmită de către diaconul M.Popescu, consemnează hirotonisirea și numirea celui de-al patrulea preot Stan Sin Vasile în anul 1785, în satul Bragadiru de Jos. Concluzia care se trage este că un cătun așa mic nu putea avea patru preoți, trei dintre ei servind cultul religios în anii anteriori, cel puțin la sfârșitul secolului al XVII-lea sau în primul spre al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
În al treilea rând, bătrinul Tuta Vlad în vârsta de peste 90 de ani, în 1962 declara că străbunicul lui afirmase că primii locuitori din cătunul Bragadiru, nu aveau biserică și nici preoți, serviciile religioase fiind făcute de preoți din satul Dobreni.
După anul 1830, oficierile religioase la nașteri, botezuri, cununii și înmormântări erau făcute de "parohialnicul" Sin-Popa-Ioanu. Actele erau completate de dânsul și le semna folosind caracterele alfabetului chirilic dar în limba romană.
Biserica de care am amintit era remarcabilă din punct de vedere al artei constructive. Dimensiunile sale întreceau pe multe dintre bisericile construite din cărămidă. Lungimea era de 19m, iar lățimea de 6,5m. Lungimea bârnelor pereților principali atingea 12m iar lățimea acestora de 30-35cm.

În privința locuitorilor din această nouă perioadă istorică s-a ajuns la concluzia, că aceștia au fost aduși pe moșiile boierești și domnești din alte localități, streini de Dobreni (sau străinași) ca forță de muncă, încă din timpul lui Grigore Ghica II (1733-1735) și chiar ceva mai înainte, în timpul lui Grigore Ghica I (1672-1673).

Tot din familia Ghica, prințul Dimitrie Ghica împreună cu colonelul Solomon vor ridica și noua biserică din zid în anii 1871-1872, după cum arată pisania bisericii. Este posibil ca acest ctitor principal să fie aceiași persoană care a deținut și funcția de prim-ministru din noiembrie 1868 și până în februarie 1870.
Un al doilea indiciu asupra locuitorilor îl constituie declarația locuitorului Constantin Rogoz în vârstă de 75 de ani care a afirmat, că un cumnat al Maricicăi Rogoz, pe nume de Bucur, din Scheiul Brașovului ar fi coborât cu 2000 de oi în urmă cu 200 de ani. Bunica acestui cioban, Petre Bucur Rogoz, era din localitatea "Șapte Sate" aflată și ea în Zona Brașovului.

Dosarele de oficiere a practicilor religioase după 1830 cuprind nume de persoane și familii din acea vreme. Catagrafia din 1810 pomenește câteva nume de familii care au făcut danii pentru picturile bisericii. Citez:" Acești sfinți Voievozi s-au făcut cu cheltuiala lui Moș Nidelcu, Bunea, Tudor, Stan (Cioprica) Ion spre pomenirea dumnealor" (1868, ghenarie 27).
Pe baza declarațiilor bătrânilor, în această perioadă a evului mediu în așezarea aceasta ar fi venit și haiducii de pe Dunăre și din Codrul Vlăsiei. Constantin Rogoz de care am mai amintit ne-a prezentat și niște date care îmbracă aspectul de legendă. În codrul Vlăsiei, afirma el, activau în zona noastră haiducii Zdrelea, Mărunțelu, Dascălu și Cimpoeru.
Existau două hanuri. Unul aparținea bunicului lui Nițu Petrache (în cătunul Vidra). Altul era situat pe drumul Beilicului numit "hanul cu tufani" situat la jumătatea drumului între Vidra și Grădiștea (unde a fost Cantonul C.F.R.). Stăpânul hanului era un turc.

În zilele de sărbătoare se făcea horă, unde veneau fete și flăcăi din Streini-Dobreni, Colibași, Cimpurelu și Grădiștea.
În zonă circulau haiducii pe seama cărora s-a născut și o legendă. Se spune că turcii ar fi ascuns în drumul lor spre Giurgiu, o comoară constând numai din galbeni, peste care ar fi dat haiducii Zdrelea și Mărunțelu. De la locul unde au găsit-o, ar fi mutat-o în aproprierea hanului de la Tufani. Niște țărani ar fi dat de ea așezată într-o căldărușă de aramă. În momentul în care aceștia au început să vânture cu mâinile galbenii de aur, monedele s-au transformat în pietre. "Minunea" i-a înfricoșat așa de tare încât părul li s-a albit și au aruncat căldarea "diavolului" cuprinși de nebunie. (Dar legenda e...legendă!)
Adevărul este însă că haiducii mâncau la han și apoi plecau. Așa făceau la hanul lui Nițu unde astăzi locuiesc stră-stră-nepoții lui.
Până după Alexandru loan Cuza, mai precis după domnia lui Carol I-ul, țărănimea era străină de ceea ce însemnă lupta politică. De altfel, nu erau înființate nici partide politice. Acestea apar distinct în epoca modernă a României. Nici atunci nu se gândesc să se avânte mai substanțial în viața politică, din cauza programelor partidelor, al căror conținut nu oferea posibilitatea de angajare în viitoarea politică.

Întreaga populație a satului Vidra, rămâne credincioasă bisericii ortodoxe și participă activ la slujbele religioase decât la sfârșitul mileniului al doilea. Preoții aveau mai multă autoritate, se bucurau de un bun prestigiu în conduita morală și prin faptul că mulți dintre ei erau și învățători.
În privința modului de viață se poate afirma că erau prea puțini săteni înstăriți, majoritatea fiind sub cota medie a existenței cotidiene.

Îmbrăcămintea și încălțămintea erau confecționate în propriile gospodării: cămăși și izmene din in, tort sau pânză, hainele, pantalonii și vestă din aba.
Șubele de iarnă erau confecționate din piei de oaie-argăsite. Femeile țeseau mătasea de borangic pentru ii, marame și ștergare de împodobit locuința, cămăși din pânză albită cu flori și bagatele. Încălțămintea era confecționată în gospodărie din piei de porc (opinci) și pentru femei și pentru bărbați. Mulți umblau în timpul verii desculți. Bărbații purtau vara pălării iar femeile basmale. Daca bărbații purtau iarna cojocul sau suba, femeile purtau cojocelul, broboada și scurteica blaniță.
Mâncarea o pregăteau acasa și la câmp. Fierbeau pe câmp fasolea în oale de lut, se aprovizionau cu lapte, ouă, pâine (sau mămăligă) de acasă.
Abia după înființarea școlilor de 4 clase în mediul rural, copiii încep să urmeze la școala, băieții mai mult, fetele mai puțin.
Asistenta medicală era insuficientă. Localul propriu nu există și nici personalul medical nu era asigurat, acesta fiind nu numai insuficient dar și cu o pregătire profesională insuficient de eficace. Nu mai vorbim de farmacie și de medicamente. Problemele sanitare erau destul de serioase.
Clăcașii de aici își construiau casele cu cel mult două odăi, o tindă și un celar (cămară), materialele folosite în construcții îl constituiau bârnele, chirpiciul și mai puțin cărămida. Locuințele aveau geamuri mici iar casele erau scunde, cu lumină puțină, cu acoperișul în două pante și acoperite cu stuf (de obicei trestie) tăiat în formă de solzi. Casele acoperite cu tablă erau foarte puține.

Vidra - așezare comunală a României moderne
În epoca modernă se dezvoltă relațiile capitaliste în industrie, comerț și agricultură. Unele relații de tip feudal se vor mai menține o bucată de vreme în special în agricultură.
Domnitorul Alexandru loan Cuza, sprijinit de Mihail Cogâlniceanu le-ar fi înlăturat mult mai radical dar s-a lipit de puternicele împotriviri ale fostei boerimi devenită acum mai conservatoare, și de cele ale liberalilor radicali proprietari de moșii.
În epoca modernă vom întâlni și pe aceste meleaguri în domeniul agriculturii mai multe forme de proprietăți: moșierească, de stat și individuală. În cadrul acestor forme vor mai apare arendășia și obștea sătească.
Reamintim, că o altă parte a țărănimii încă de la reforma agrară din 1864 primise pământ făcând loc mai larg în domeniul proprietății individuale țărănești deși procesul era condițional de lege.
Reforma din 1864 a fost un mare pas înainte în realizarea creșterii standardului de viață al țărănimii din localitate dar caracterul limitat al ei a condus numai la satisfacerea parțială a nevoilor de pământ al acestei categorii sociale, fapt consemnat și de Istoria României în acest domeniu.
După aplicarea legii începând de la 23 aprilie/5 mai/1865 au fost împroprietăriți și sătenii din Vidra, Crețești și Șintești. Cei din satul Streinii Dobreni, au fost împroprietăriți în zona topografică "Legiuitele". La nivelul țării au existat condiționări de răscumpărare a unor terenuri agricole care fuseseră date țăranilor din amputările relative ale proprietății moșierești-boieresti (Ele vor continua și după primul război mondial și desființarea definitivă a latitundiilor va avea loc după 28 martie 1945 în timpul dictaturii comuniste, odată cu colectivizarea forțată în agricultură), nu toți țăranii au primit pământ după 1865 din cauza lipsei în unele familii a mijloacelor necesare de muncă.

Se cunoaște că între 1866 și 1918 se vor perinda la cârma partidelor de guvernământ nu mai puțin de 37 președinți de guverne. Dar până la răscoala din 1907 (care nu a avut loc și în localitate), la conducerea țării vor alterna guvernele conservatorilor și liberalilor. Dintre lideri se vor remarca LASCĂR CATARGIU (conservator) și I. BRĂTIANU (dintre liberali). Brătienii vor avea președenția guvernemenală de șase ori. Alți președinți de guverne vor mai fi: cei din familia Ghica, Epureanu Sturdza, Golescu, generalii Florescu, Manu, Coandă precum și P.P. Carp (de două ori), Titu Maiorescu, generalul Averescu și Alexandru Marghiloman.

Participarea țărănimii la apartenența politică era destul de redusă.

Se știe că în timpul (domniei) regelui Carol I-ul, Lascăr Catargiu conducea partidul conservator și avea proprietate moșierească și pe teritoriul comunei noastre. Nu se cunoaște de noi prin ce împrejurări s-a făcut tranziția de la proprietatea domnească a lui Grigore Ghica la Lascăr Catargiu. Consemnăm însă prezența membrilor din familia Catargiu aici în satul Vidra, unde până după al II-lea război mondial au avut conac boieresc, administrație și patule. Mai dețineau după 1945 circa 50ha. Sătenii le numeau ba prințese, ba "Catargioace". Sediul îl aveau exact unde există astăzi vechea școală de lângă calea ferată București-Giurgiu, dar și peste drum unde, după demolare au apărut și gospodării țăranești și un monument. Mai remarcăm încă o proprietate moșierească la nord-est de Vidra, pe aceea a lui Procopie-Dumitrescu. Proprietatea lui o va vinde țăranilor din Vidra, Berceni, Dobreni etc., înainte cu puțin timp de a se pune în aplicare reforma agrară a comuniștilor din 1945.

Cât privește privește proprietatea moșierească semnalată în epoca modernă în zona satelor Crețești și Șintești aceasta aparține lui Cantacuzino ("Nababul") și poate mai târziu familiilor Baldovin și Carafoli. Spre satul Dobreni și Colibași-Cimpurelu era moșia lui Kalinderu iar mai apoi a arendașului Cortatescu.
Legea învoielilor agricole (elaborată în 1866 și înăsprită în 1872) a creat serioase greutăți țărănimii în privința preluării de terenuri de alte munci în condiții mai avantajoase. Învoielile se făceau la conacul moșieresc numai în lunile ianuarie și februarie. Se lucra în dijmă.

După 1907 va avea loc o îmbunătățire a situației țăranimii pe plan național. La 17 iulie 1921 se votează legea definitivării reformei agrare din România veche. Potrivit normelor stabilite de guvernul Averescu, s-a asigurat expropierea unui număr de 6.120.000 ha din care 3.998.753 ha (adică circa 66%) constituia terenul agricol al moșierilor. Și acum au fost puse condiții. Pentru pământul expropiat moșierii primeau drept răscumpărare egală cu cea de 40 de ori media anuală a prețului regional de arendă în anii 1917-1922.
În cadrul acestei noi reforme au primit pământ și locuitori din Vidra, Crețești și Șintești, care au luptat pe frontul din timpul războiului pentru întregirea neamului și totuși problema agrară constituie "o problemă" și în anul 1998, căutând prin legi, prin aplicarea acestora să îndrepte ceea ce a distrus regimul dictatorial comunist între 1945-1989.
Lupta care are loc pe plan politic se desfășoară în lumină pentru o cauză dreaptă. Țărănimea a apărat glia strămoșească de-a lungul vremurilor. Ea a contribuit la obținerea independenței naționale și a întregirii neamului. Ea a fost aceea care prin muncă neobosită a asigurat hrana nu numai a lor ci pentru întreaga populație atât la sate cât și de la orașe. Datorită lor și a conducătorilor întelepți, România a devenit în epoca modernă una din principalele exportatoare de cereale.
Din rândul cetățenilor din fosta localitate Streini-Dobreni, un număr de șapte au fost depistați prin anchetă socială că au participat la războiul de independență din anii 1877-1978.

Din nefericire, biserica actuală nu deține numărul tuturora. Nici fostele primării nu au o evidență. Și totuși se crede că numele eroilor din 1877 ar fi fost încrustate pe fațada monumentului, însă peste a fost așezată, din lipsă de discernământ, o placă de bronz și s-a consemnat un episod din primul război mondial.
Locuitorul Constantin Rogoz (ceferist) declară în 1960, că își amintește de patru eroi ai războiului de independență din localitate: Cazacu Nicolae, Rizea Mușat, Dumitrache Constantin și Enache Ion.
Fotica Cazacu, nora veteranului Cazacu Nicolae, în vârstă de 88 de ani în 1960 a oferit date interesante despre socrul său și a pus la dispoziție și carnetul de călătorie gratuită pe C.F.R., ce avea și fotografia respectivă. În luptele de la Rahova a făcut parte din corpul de călărași sub conducerea maiorului Ene. În timpul luptei, calul i-a fost omorât iar el a fost grav rănit la un picior care nefiind vindecat a fost amputat mai sus de genunchi. A devenit invalid de război. A fost decorat cu cea mai mare medalie pentru gradele inferioare precum și alte medalii rusești. Medaliilie au stat grupate multă vreme în podul vechii case, dar, odată cu demolarea acesteia și mutarea în casa nouă, nu s-au mai găsit.
Datorită faptului că în acea vreme numărul oamenilor din localitate era mai redus și participarea populației de aici la acest eveniment a fost limitată. Locuitorul Gheorghe Tutaf declară, că în timpul războiului de independență și-au făcut apariția în zonă și unele subunități din armata rusă s-au îndreptat spre Prundu, Grădiștea și Giurgiu.
După războiul de independență au avut loc unele tulburări în diferite localități din cauza prevederilor Legii Învoielilor Agricole (la: Frasinel, Popești, Streini-Dobreni, Vidra, Cocioc, Tincăbești, Poenari, Butimanu, Țigănești, Berceni, Dobreni, Colibași, Vărăști-Obedeni, Prundu și Belu.

Începutul tulburărilor a fost declanșat la Urziceni și apoi s-a extins și în comunele din Județul Ilfov. Dosarul nr. 71 din 1888 al secției a-IV-a civilo-corecțională, aparținând Tribunalului Ilfov ne oferă aceste date.
În ultima perioadă a istoriei moderne apar arendașii. Aceștia subînchiriază țăranilor pământul luat în arendă de la moșier. Unii dintre arendași vor fi mai aspri și mai lacomi decât unii moșieri. Printre ei se numără: Andreiaș, Corlățescu, Motonea Apostolul și alții.
De aceasta perioadă istorică, se leagă și o parte însemnată a toponimiei locale. Cele mai vechi denumiri toponimice au luat naștere în funcție de locul unde se trimetea mâncarea de la "armanul boieresc".
(C. Rogoz).

Satul Crețești
Satul Sintești

 
 
Program lucru cu publicul
  • Luni: 08:00 – 16:30
  • Marti: 08:00 – 16:30
  • Miercuri: 08:00 – 16:30
  • Joi: 08:00 – 16:30
  • Vineri: 08:00 – 16:30
Telefoane utile
Telefoane utile

Copyright © 2017 - Primaria Comunei Vidra.
Toate drepturile rezervate.

Cod judet 25 / judetul Ilfov / Tupul UAT 14 - Comuna / Codul SIRUTA al Unitatilor Administrativ-Teritoriale 105936 / Vidra

Design by