Industria locală în trecut
Până în prima jumătate a primului deceniu al secolului al XX-lea, element al industriei locale era cel al morăritului tradițional existent în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea: morile de apă de pe râul Sabar cu stăvilare și roțile de piatră, folosite pentru măcinatul grâului și porumbului. După distrugerea celor două mori de apă și odată cu apariția elementelor de morărit moderne se consemnează două unități de morărit particulare: moara lui I. Ciurdea din Crețești (azi inexistentă) și cea a lui Florea Dumitrescu din cătunul Bragadiru care dăinuiește și este în curs de privatizare.
Până la începutul secolului al XX-lea, locul industriei ușoare a morăritului fusese ocupat de produsele manufacturie, ca rezultat din
activitea meșteșugarilor și a celor din cadrul gospodăriilor țărănești: dulgheria, tâmplăria, fierăria, împletitul coșurilor, creșterea viermilor de mătase, croitoria, țesutul pânzei și al borangicului, cizmăria, confecționarea măturilor din sorg, etc.
Între cele două războaie mondiale, industria morăritului se modernizează prin introducerea motoarelor de tip elvețian și german, calitativ superioare celor de până atunci. Se construiesc și altele noi, printre care cele ale lui Gheorghe Ene la Vidra și a lui Marin Popescu de la Sintești. Dintre toate acestea vor mai exista în perioada comunistă și cea post revoluționară (când vor apare altele noi) numai moara din Vidra (Bragadiru), devenită moară de stat până în 1998 și după această dată. Pentru măciniș, locuitorii aparținând comunei Vidra, apelau și la alte mori din localități mai mult sau mai puțin învecinate cum erau cele din Vărăști, Gostinari, Berceni, Jilava sau cele de la 30 Decembrie și Uzunu.
În perioada post-revolutionară, apar încă 2 mori privatizate: moara de pe șoseaua Vidra-Berceni-București care a fost a lui Gheorghe Ene și moara din spatele fostei baze de recepție a cerealelor. Morile noi apărute au un randament mult sporit încât pot să satisfacă o bună parte a nevoilor de aprovizionare cu făină a Capitalei și în oarecare măsură și a sătenilor din Vidra.
Între cele două războaie mondiale, în preajma anului 1940, apare și fabrica de ulei de floarea soarelui a lui Spirira Anastasescu, situată pe malul drept al Sabarului, dar administrată de Ion Mihalcea. A existat între anii 1938-1948, când în urma inundațiilor râului s-a degradat și a fost scoasă din activitate.
În locul ei, în timpul regimului comunist, a căpătat o altă destinație, producea făină de oase. După o altă inundație este părăsită
definitiv. În anul 1998, este în ruină, iar locul din spatele ei de circa 500 mp este redat agriculturii.
Fabrica de conserve (1920-1948)
A funcționat aproape 30 de ani. A fost construită de un italian și administrata de el: Luigi Mazetti di Parma. Întreprinderea a funcționat în condiții foarte bune iar produsele obținute au fost de cea mai bună calitate. Era situată în apropierea actualei primării, pe malul stâng al Sabarului.
Produsele obținute aici s-au bucurat de aprecierea Curții Regale a României, încât a devenit furnizorul acesteia. Cutiile de conserve purtau etichete sugestive și viu colorate, cu emblemele leoaicei etrusce pe care se putea citi: "Conserve Italia". Dedesubt în limba italiană și sub drapelul italian apărea numele furnizorului patron, ca furnizor al Curții Regale. Numele comunei nu era menționat.
Luigi Mazetti, se aproviziona cu materie primă pentru conserve din localitate și din împrejurimi. Deținea în arendă 50 ha luate de la moștenitoarele lui Lascăr Catargiu. Pământul era subînchiriat unor locuitori din comună, cu condiția că aceștia să producă contra plată, materiile prime de care avea nevoie și să le transporte în bune condiții până în curtea fabricii, unde erau reepționate: tomate, fasole de conserve, caise și cireșe, din livezile existente etc. Era patriot, de ziua Italiei, arbora deasupra fabricii drapelul Italiei.
Mâna de lucru era instruită aici și era adusă nu din Vidra ci din localități din județul Muscel și din Câmpulung. Clădirile din interior asigurau condițiile de masă și cazare. Mâna de lucru era asigurată nunai din fete luate de la parinți cu condiția ca acestea să fie protejate din punct de vedere al moralității și anești.
După sezoane ele erau aduse acolo de unde au fost luate împreună cu economiile realizate.
Recreerea fetelor era asigurată de conducerea fabricilor prin scurte excursii, prezentarea la hora satului și prin alte modalități bine gâdite. Fetele au venit în costume naționale, cu ele au apărut în comuna și cu ele s-au întors acasă.
În 1948, fabrica este naționalizată, activitatea încetează, mâna de lucru pleacă acasă, fabrica este demontată iar componentele ei iau drumuri încă necunoscute. Proprietarii pleacă și se stabilesc în București. Se crede, însă din diverse surse, încă neconfirmate, că o parte din utilaje au fost intrate în dotarea suplimentară a fabricii de conserve de la Valea Roșie (spre Oltenița).
După această masură a" economiei centralizate comuna este pagubită din mai multe privințe și proasta gospodărire a statului, are urmări din ce în ce mai amalgamate și fără stabilitate, eficiență și progres. Dovada reala este că această măsură a fost urmată de altele tot atât de instabile și nerentabile. Localul fabricii a fost transformat în centru de colectare a deșeurilor, apoi de colectare a pieilor de animate din raion, mai apoi în sediul unei autobaze (ale cărei mașini au rămas drept relieve ale transportului până în zilele noastre).
În 1998, locul a fost curățat din initiațiva primăriei și se urmărește prin delimitarea suprafeței pentru a fi folosit în viitor, ca târg de cereale, animale (și alte produse) și ca teren sportiv. Se asteaptă eficiența acestor măsuri prin organizare, dotare și functionare.
Se caută surse și pentru autofinanțare în vederea creșterii bugetului local pentru îndeplinirea unor obiective prezente și de viitor.
Secțiile de panificație (Brutăriile)
Au purtat numele de secții de panificație, deoarece acestea aparțineau Cooperativei de Producție și Consum Vidra, ca organ tutelar.
La început au existat 2 brutării în comună. Prima dintre ele a aparținut lui Gheoghe Spirea, situată în Vidra, iar cea de-a doua, lui Gheorghe Burlea, situată în extremitatea sud-estică a satului Crețești. Prima brutărie a avut o producție mai diversificată iar
cea de-a doua mai limitată.
Brutăria lui Spirache, până la instaurarea comunismului, era specializată în producția de pâine albă, dar și de pâine neagră. Specialități oferea această brutărie și în alte produse: chifle, cornuri, cozonaci, lipii, brânzoaici și covrigi. După 1950, aceasta nu a mai furnizat decât pâine și covrigi, conform planului și cotei de făină acordate.
După moartea lui Gheorghe Spirache, activitatea este preluata de fiul său Gheorghe Constantin și mai durează încă cu limitări sezoniere pentru producția de covrigi (1992). În anul 1967 este demolată de fiul lui Gheorghe Constantin (decedat) și în locul ei se ridică o locuință modernă, încă neterminată, pentru asigurarea unui confort pentru întreaga familie.
Brutăria lui Burlea fabrica și vindea sătenilor din Crețești și Vidra pâine albă și covrigi. Se aproviziona cu făină între cele 2 războaie mondiale și până în 1945 de la moara lui Niculae Ciurdea aflată peste drum. După 1948, intră în subordinea Cooperativei Vidra și funcționează ca și aceea a lui Spirache pe bază de plan.
Aprovizionarea cu făină și motorină este tot pe baza de plan, cu lunare, care nu pot fi depășite.
Are angajați calificați plătiți pe baza de state de plată și funcționează în două schimburi, de zi și de noapte.
Fostul proprietar devine și el salariat, având însă ca" responsabil" pe Nicu Olteanu din comuna Grădiștea, din fostul raion Giurgiu. În 1992, după moartea fostului patron brutăria nu mai funcționează. În 1998 are ușile închise iar cuptoarele au rămas doar ca amintire.
Secția "P.N.A."
A luat ființă în anul 1967, tot de C.A.P.C.D. (Cooperativă de Aprovizionare Consum și Desfacere Vidra). Șeful secției a fost Swartz Armand, apoi soția lui, ambii din București.
Producea următoarele articole: basmale, stofe, fulare, fire pentru țesut și pânză. Funcționa cu 5 războaie de țesut acționate manual în două schimburi, de zi și de noapte, având în general 15 angajate, toate din comună.
Mărfurile erau comercializate în provincie, pe bază de contracte cu partenerii. Funcționa tot pe bază de plan.
În 1967, producția realizată era între 200.000 și 300.000 lei lunar.
La capitolul "comerț", era prevăzută și producția anuală, valoric.
Din cauza lipsei de materie primă și deci de contracte se închide prin 1985. Secția a avut sediul peste drum de primăria Vidra, într-o clădire care a aparținut moștenitorilor cârciumarului Niculae Clepcea.
Întreprinderea I.C.I.L. (Industria și Comercializarea Laptelui)
Îsi avea sediul în extremitatea estică a comunei Vidra, pe marginea șoselei spre satul Dobreni. Comercializarea a fost ceva mai veche, dar nu în cadrul acestei întreprinderi, fără industrializare, ci în fosta clădire a lui Ion Ogrăzeanu, încă din 1930. Între 1979-1985, conducător a fost Angheloiu Gheorghe.
Întreprinderea cu această titulatură (I.C.I.L.), ia ființă în 1953 când îi este teminat și localul propriu și cu inventarul specific. Valoarea construcției a fost de 171.840 lei. Pe timpul iernii activitatea era mai restrânsă. Achiziționarea se făcea pe bază de contract cu sătenii care valorificau laptele de vacă. Era plătit în raport cu calitatea de grăsime și se făcea lunar.
Inventarul se compunea din două vane de fierbere (pasteurizate) cu capacitate de 1000 L fiecare, acționate mecanic, 3 vane de fierbere de câte 500 L fiecare, acționate manual, 4 trenițe, un compresor de 20 C.P., și alte obiecte de inventar necesare. Livrările se făceau către 2 centre cu ajutorul a 2 mașini cisterna: unul județean (în orașul Giurgiu) și altul către București (pentru lapte). Achiziționarea se făcea și de C.A.P.-uri.
Mica întreprindere obținea vara prin prelucrarea laptelui următoarele produse: brânză telemea de vacă; brânză telemea de oaie; caș gros pentru industrializarea laptelui.
În anul 1985, din cauza secetei și a scăderii serioase a numărului de animale, în special în C.A.P. (principalulfurnizor), întreprinderea nu a mai putut face față planului de livrări către cele 2 centre. Astfel, din cei 1200 hl planificați ca achiziții de la C.A.P., cu mare greutate a realizat 267 hl, iar ceilalți contractanți din 840 hl doar 591 hl. În anul următor (1986) - întreprinderea se îndreaptă către faliment.
După revolutie, localul este devastat de persoane neidentificate, iar în 1998 riscă să devină o ruină, dacă în curând nu i se va reda vechea destinație ori alta.
Întreprinderea "PLAFAR"
A avut în dotare un depozit de uscare, de condiționare de livrare a plantelor medicinale. Până în anul 1982, centrul avea o arie de colectare destul de intensă. A luat ființă în anul 1952. Localul exista ș în anul 1998, aflat în spatele morii nou privatizate ale lui Gheorghe Ene, pe șoseaua Vidra-Berceni. Întreprinderea a mai fost dotată și cu aparatură de uscare și de întreținere a plantelor până la livrare, de un tractor cu remorcă, de alte mijloace, printre care un laborator propriu de analize, de cântărire, etc. A avut o încadrare specificului muncii: un tehnician cu studii medii, un laborant, un contabil, 18 muncitori permanenți, 66 muncitori sezonieri, 2 mecanici și 2 paznici, din care 1 de zi și 1 de noapte.
La 1 ianuarie 1986, existau 23 salariați permanenți, doar 4 sezonieri, 1 gestionar și 2 paznici.
Până în anul 1992, șeful Plafarului a fost Constantin Niculescu, căruia i-a urmat Stan Ion și mai apoi alții.
Datorită instalațiilor adecvate (la data respectivă), depozitul efectua 4 operațiuni importante:
- 1. Condiționa "Flor digitalis lauceta", "Plantaga Lauciolata"
- 2. Selecta Fenicol, coriandru, mu;tar, sorg, Anizii și Nigela
- 3. Usca artificial diferite plante medicinale printre care Fructus cinsobatii
- 4. Sorta paie de sorg și alte plante.
Între anii 1966-1980 sortimentele de plante de la acest centru au contribuit la acoperirea necesităților de piață internă în proporție de 15% iar pe piața externă în proporție de 85% din totalul plantelor condiționate în depozit. Au fost satisfăcute exigențele beneficiarilor externi fără a exista nici un caz de refuz la recepții. Pe piața externă livrările s-au făcut în țările occidentale și ale Europei și peste ocean.
Transporturile către beneficiari erau făcute de la gara Vidra prin vagoane corespunzătoare puse la dispoziție de personalul C.F .R. al stației.